... stor inimi invata-ma pe mine-a plange . Poetul isi asuma responsabilitatea unei arte in care sa planga nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea multimilor, a celor care gem umiliti in umbra poezia are glas in glasul ei sa cante, cu rezonante grave, rostul neimplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi cantarea patimirii noastre .Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se defineste in finalul poeziei in suflet seamana-mi furtuna, Sa-l simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele infiorate si cum sub bolta lui aprinsa, In smalt de fulgere albastre. incheaga-si glasul de arama Cantarea patimirii noastre. Acest crez literar devine realitate artistica in volumul Poezii si in multe productii din volumele urmatoare. Construit pe o ampla invocatie, discursul poetic se organizeaza potrivit cu simtamintele poetului.Lexicul este evocator, desprins parca din tezaurul cartilor batrine...